Posted on

Totul pentru bicicletă

Mircea-BabaCând eram mic, nu am avut o bicicleta a mea. Am învăţat să merg pe bicicletă cu bicicleta mamei mele, pe care o folosea să meargă la serviciu. Era un Pegas ¾ portocaliu. Dar nu mă prea lăsa să mă dau cu ea, de frică să nu i-o stric. Apoi, am început să mă dau pe bicicleta tatălui meu, care era o bicicletă de şosea cu ghidon drept. Pentru că încă nu eram suficient de mare ca să pot să mă urc pe ea şi să pedalez normal, îmi băgam piciorul pe sub rudă şi pedalam aşa, într-o parte.

Mircea-BabaCând eram pe la mijlocul gimnaziului, părinţii mi-au cumpărat un city-bike. Era albastră, avea 12 rapoarte şi ghidonul curbat. Cu bicicleta aceasta m-am dat mult şi bine, până când s-a stricat şi aşa am început să învăţ şi partea mecanică a bicicletelor, desfăcând-o în bucăţi şi lăsând-o aşa. Nu am mai asamblat-o niciodată. Componentele ei, cele care mai erau bune, le-am folosit ca şi piese de schimb pentru alte biciclete. Acum nu mai aveam bicicletă. Amicul meu, cu care mă dădeam eu de obicei, primise de la tatăl său un frumos MTB, verde cu 18 rapoarte IROK. Aşa că, mi-a dat mie fosta lui bicicletă, cu care se dădea el când  ieşeam  împreună. Era un BMX. Bicicleta aceasta era o adevărată minune. Micuţă, dar puteai să faci cu ea toate năzbâtiile. Accelera foarte rapid ,te ridicai pe o roata, săreai, era foarte uşor de controlat. Dar într-o zi i s-a rupt cadrul, pe care l-am sudat. Apoi ghidonul. L-am sudat şi pe acesta, iar într-un final bicicleta a cedat de tot. Am luat din nou bicicleta tatălui meu, pentru că el nu o mai folosea. Aceea cu care pe vremuri mă dădeam pe sub rudă. Acum, deja mă puteam da cum trebuie pe ea. Cu această bicicletă am avut cel mai urât accident. Obişnuiam să ies seara la plimbare cu câinele, o ciobăniţă germană. În timp ce pedalam, am întors capul să mă uit după câine și în acel moment s-a rupt furca din cadru, iar eu am pus frână cu falca. Am reparat-o, adică i-am sudat furca și la aceasta.

Prin clasa a XII-a, colegul meu de banca a primit de la un unchi de-al său din Germania, o superbă cursieră echipată cu Shimano 105. Nu a trecut mult timp şi i-am propus să mi-o de-a mie şi a acceptat. I-am dat în schimb bicicleta mea, cea cu furca sudată şi o diferenţă de bani. Cursiera aceasta avea culoarea maro. Dar nu am ţinut-o mult aşa şi am vopsit-o roşie. Peste un an am vopsit-o albastră, iar apoi am făcut-o iar roșie.

În anul 2002, cam pe timpul acesta, s-a produs schimbarea şi am început să ies pe șosea, tot mai des. În anul 2003 am venit în Timişoara la facultate. Aici am descoperit magazinele cu piese pentru biciclete şi am început să îmi îmbunătăţesc bicicleta. În vara anului 2004 am făcut prima ieşire mai lungă. Adică de 2 zile. Eram 3 prieteni, care am plecat din Chişineu-Criş până pe muntele Găina şi înapoi. În vara anului 2005, împreună cu un prieten am făcut o altă tură de 2 zile, Chişineu-Criş – Stâna de vale şi înapoi. Lucrurile începeau să ia amploare. Am descoperit grupul de discuţii „Bate Şaua să Priceapă Iapa”. Aici am citit primele relatări din turele cu bicicleta, aici am văzut poze minunate din astfel de ture, aici am aflat de Carpathian Adventure, la care îmi doream foarte mult să  particip. Doar că în vara anului 2006 nu am reuşit să îmi fac o echipă şi astfel, nu am putut participa. Dar în schimb am făcut primul tur care a durat 5 zile, împreună cu alți 3 prieteni, Chişineu-Criş – Timişoara – Sibiu, cu bicicletele pe tren, Sibiu – Cârţişoara – Bâlea Lac – Barajul de la Vidraru – Rm. Vâlcea – pe valea Oltului până la Sibiu, Sibiu – Arad, cu trenul. Înainte de acest tur, mi-am cumpărat bicicleta de ciclocross pe care o am şi acum, un Red Bull albastru închis. Acum eram hotărât. Vroiam să particip la  Carpathian Adventure, aşa că am început din timp să îmi fac echipă. Astfel, la începutul anului 2007, l-am cunoscut pe Felix. Într-un timp foarte scurt, adică până la concursul din august, el m-a ajutat să evoluez enorm, în toate privinţele. În iunie 2007 mi-am vândut cursiera cea roşie şi mi-am luat un MTB care era cu un cadru prea mare pentru mine, dar bine echipată. Mi-am luat un cadru pe măsură, pe care am pus piesele de pe cadrul cel mare, pe care apoi l-am vândut. Aveam acum un superb MTB Merida alb cu negru echipat binişor, care avea să devină tot mai bun şi mai uşor de la an la an. După antrenamente serioase la Haţeg, în august am participat la concursul Carpathian Adventure, pe care nu am reuşit să-l terminăm, datorită vremii şi unor rătăciri care s-au datorat unei hărţi prea vechi. Dar nu asta conta. Important era că am participat şi ne-am infectat cu virusul acesta . Acum nu mai e cale de întoarcere.

În primăvara lui 2008,  la un antrenament prin Pădurea Verde, l-am cunoscut pe Enrico şi după 3 zile şi pe Carol. Despre Carol mai auzisem. Am citit povestiri de-ale lui, post-uri de pe grup, dar nu ne cunoşteam. Momentul acesta a fost din nou unul foarte important pentru mine. Cunoşteam partea sportivo-tehnică a MTB-ului. Carol mi-a arăta partea plăcută, aventurieră, „descopery” cum îi spune el, iar  Enrico a reprezentat legătura cu oamenii și cultura care au constituit leagănul ciclismului, (nordul Italiei). Au urmat apoi ciclul ieşirilor “Aprilie Nebun 2008” , antrenamente pentru  Carpathian Adventure 2008 şi concursul, apoi ciclul ieşirilor “OOctOOmbrie pe dOOuă rOOţi”. Toate acestea s-au repetat şi în 2009, iar pe lângă ele, au mai fost concursurile de bicicletă, antrenamente şi ieşiri cu prietenii, turele de 2 zile la Căsoaia şi Munţii Poiana Ruscă. La sfârşitul lui 2009 am îmbunătăţit semnificativ MTB-ul, transformându-l într-unul foarte tare, adică rezistent şi totuşi destul de uşor. În toţi aceşti ani, am investit foarte mult în biciclete şi în echipament, în ieşiri şi concursuri, dar a meritat fiecare moment.

Alături  de bicicleta aceasta am trăit momente unice, pe care nu le voi uita niciodată şi pe care în alt mod, cred că ar fii fost imposibil să le trăiesc.

Odată, când am anunțat o tură, ne-am strâns vreo cinci bicicliști şi am plecat în tură cu scopul de a urma un anumit traseu, dar ne-am rătăcit si am mers pe un cu totul alt traseu. Faptul că am greşit traseul şi nu ştiam unde suntem, nu îmi dădea pace. În cealaltă săptămână, am mers să elucidez misterul şi să îmi mai completez cunoştinţele despre aceea zonă. După ce am ajuns la poarta parcului de vânătoare Şarlota, am început să cobor pe drumul forestier ce duce spre Remetea Mică. Coboram destul de tare, iar la un moment dat, ajung să merg în paralel cu doi cerbi. Ei erau în partea stângă a mea. Unul era mare și se afla cel mai aproape de mine. Ne despărţeau vreo 10 m. Era un fel de vale între noi, cam ca un şanţ mai mare. Celălalt, era puţin mai mic şi mai spre stânga. În scurt timp a mai apărut unul. Ei alergau uşor, iar eu am mai redus puţin viteza. Nu s-au speriat de mine. Nici nu aveau de ce. Erau la ei acasă. Cel de-al treilea, a cotit-o la stânga pe deal, în sus, iar ceilalți doi s-au apropiat de drum. Eu m-am oprit şi i-am lăsat să treacă, iar apoi au luat-o și ei în sus, pe dealul din dreapta. Acele momente, câteva secunde sau zeci de secunde, în care am avut privilegiul să alerg alături de ei și să îmi imaginez că sunt unul de-al lor, au fost minunate, unice şi irepetabile şi i le datorez tot bicicletei. În oricare alt mod, nu cred ca ar fi fost posibile. Pe jos, nu aveam cum să ţin pasul, iar cu orice mijloc motorizat cred că i-aș fi speriat. Bicicleta e silenţioasă şi prietenoasă.

În Mai – Iunie 2007 a apărut primul număr al revistei MBike. Această publicaţie fiind prima de acest gen de la noi din ţară. Şi este un element fundamental în dezvoltarea culturii cicliste în România. În continuare am sa citez ultimul articol din primul număr al revistei MBike, articol care exprima atât de  bine atmosfera pe care o creează in jurul ei bicicleta şi pe care de fiecare dată când îl citesc îmi revin în minte zeci de momente minunate pe care le-am trăit alături de cele două roţi.

“Totul se  face pentru bicicletă

Bicicleta ne place. Mergem la munte, mergem pe șosea, ne ducem și venim de la serviciu și o luăm cu noi in concedii, ne ocupăm de ea în continuu. Chiar atât de mult?

Da, chiar atât de mult. Bicicleta exercită o ciudată atracție asupra celor ce se ocupă de ea. Cei mai mulți au avut odată o bicicletă jucărie și își petreceau ore întregi cu prietenii pălăvrăgind și făcând explorări fără sfârșit  și figuri pe o roată. Majoritatea au abandonat-o după câțiva ani, în afară de puțini norocoși care și-au continuat evoluția. Dece oare unii revin sau pur și simplu nu s-au depărtat niciodată de ea?

Ciclismul nu este un sport foarte ieftin. În afară de bicicleta în sine există și perifericele și accesoriile sale. Unele dintre acestea sunt necesare, iar altele sunt atât de frumoase că nu poți sa le reziști. Să te dai cu bicicleta nu este întotdeauna cel mai ușor lucru de realizat, necesită dese deplasări cu mașina, atașează-o — detașează-o și încarcă-o — descarcă-o și reglează-o. Și totuși, nu o lăsăm baltă pentru a începe (din nou) baschetul și fotbalul. Dacă te inițiezi și îți intră sub piele nu poți să o mai părăsești. Nu se mai poate. Puțin senzația de libertate, puțin compania, puțin meșteritul, puțin gadget-urile și încă pe atât antrenamentele și litrii de sudoare și nu o lași pentru nimic în lume. E posibil pentru puțin timp să dai înapoi, să te deranjeze ploile și frigul pentru o jumătate de an și în cealaltă jumătate căldura, însă tot la pedală vei ajunge. Începi cu un tip de bicicletă si vrei mai apoi sa le încerci pe toate. De la munte la șosea și invers, și mai nou la freeride și la figuri. Ca să nu mai vorbim de triatlon. Nu le vei face pe toate neapărat, însă ceva te va câștiga. Chiar și dacă e vorba de o plimbare de după-masă până la chioșc ca să iei chips-uri (care desigur sunt interzise, dar dacă e nevoie, mergi sigur cu bicicleta . . .).

Încercați să faceți câteva lucruri cu o bicicletă. Încercați să mergeți cu ea în concediul de vară, chiar și numai pentru trei zile. Încercați să mergeți la serviciu și să vă întoarceți acasă cu capul limpede după nebunia zilei și coborâți în fine aceste cinci trepte pe care atâția ani le flirtați. Cuceriți această nenorocită de pantă. Salutați ciclistul care trece pe lângă dumneavoastră, însoțiți-l vreo zece kilometri așa ca să mai spuneți o vorbă și să faceți schimb de opinii valabile. Petreceți-vă timpul pe Internet, pe site-urile firmelor ca să vă uitați la bunătățile lor, chiar dacă nu intenționați niciodată să cumpărați ceva. Și insistați la specialistul de biciclete să vă explice și să nu vă spună „este bună, ia-o își va face treaba”. Când cumpărați lucruri să vă gândiți întotdeauna de două ori înainte de a o face. Cei care fac ciclism de ani de zile au adunat o grămadă de prostioare nefolositoare pe care într-un moment de slăbiciune și le-au înghesuit în dulapuri. Să luați numai ceea ce vă este necesar (și nu sunt puține) și să înlocuiți echipamentul de bază când se deteriorează. Siguranța este criteriul fundamental când facem cumpărături. Poate ca respectiva este mai ușoară, este însă și cea potrivită? Cei pățiți știu ca nu. Întrebați-i.

Întreținerea este una dintre cele mai importante „părți” ale vieții ciclistice. Dacă o faceți singur sau o va face meșterul este o decizie pur personală. Faceți-o, astfel noua piesă de schimb super-duper nu va funcționa cum trebuie. Cei mai mulți fac o foarte proastă întreținere a bicicletelor lor și una mult mai bună a mașinii sau a motocicletei lor, cu toate că prima îi interesează mai mult. Ciudat, eh?

Căutați-vă  companie pentru a merge împreună în plimbări — antrenamente. Bună e singurătatea, dar mai bună-i compania. Există asociații care fac excursii în mod regulat și grupuri mai mici, cu ore și zile standard stabilite de întâlnire, care merg cu bicicleta în toată România. Întrebați unde puteți să-i găsiți, întrebați-ne pe noi la nevoie, dar renunțați la plimbările solitare. Poate că mergeți mai încet sau mai repede decât ați dori, însă kilometri fug ca apa când ai companie. Și râsul și ajutorul contează, mai ales cel psihologic. Să nu mai zic de cei mai puternici, care în urcări au obligația sacră de a-i împinge pe cei mai slăbuți, cel puțin în a doua jumătate a urcușului. Știu ei.

Bicicliști de șosea sunt viitorul ciclismului în țara noastră. Este ceea ce ne lipsește pentru a putea vreodată să avem peste tot drumuri pentru biciclete și drepturi pe șosea. Pentru a putea merge copiii (mici și mari) la școală în siguranță și pentru a te putea întoarce seara de la bar. Dacă vrei să devii vreodată parte integrantă a acestei situații-realitate trebuie să îți folosești bicicleta și în oraș. Unii o fac deja zilnic, dar sunt în minoritate. Cei mai mulți care fac ciclism folosesc bicicleta numai pentru atletism sau pentru recreație, nu însă și pentru a se deplasa. Gândiți-vă câți kilometri a pus Lance picioarelor sale în fiecare zi mergând la scoală când era mic. Acum câștigă Turul Franței . . . Și cu mai puține și mai logice aspirații „treaba” se va face. Vom fi mai sănătoși și mai puțin dependenți de mașină și trezindu-ne dimineața singura noastră agonie va fi dacă sunt umflate cauciucurile la presiunea corectă pentru un traseu mixt … să nu uităm.”

sănătate şi pedale automate,

Smile

Mircea