Cum a fost?
Ți-a fost teamă?
De ce te-ai oprit?
De ce ai mai continuat?
Ce o să faci mai departe?
Deși au trecut câteva săptămâni bune de când am fost în aventura Timișoara-Bonțida, cei din jur încă îmi mai pun întrebări legate de cele două zile petrecute pe drum.
Am promis că o să povestesc mai pe larg despre aventura asta și iată acum reușesc să mă țin de cuvânt.
Înainte de toate trebuie să recunosc că, până acum, nu mai făcusem niciodată o excursie mai lungă cu bicicleta.
Cei maxim 30 km pe pista de biciclete spre Serbia, care duceau spre “La Livadă”,constituie cel mai lung drum pe care m-am încumetat să-l fac vreodată.
Perspectiva celor 340 km până la Bonțida mă și speria dar îmi și gâdila curiozitatea mai mult ca oricând.
Ziua Z a venit.
Hoinarul de la Pegas era complet echipat de excursie, îmi lipsea doar un chit pentru o posibilă pană care – dintr-o lipsă de organizare – nu s-a mai numărat pe lista obiectelor pe care le-am cărat cu mine. În rest avem multe migdale, crema de răcire pentru picioare, multă apă, iar în Urban Bag îmi pusesem actele și o carte…fiind impermeabil, mă bazam pe el. (nu știam eu atunci ce grindină urmează să mă prindă pe drum).
Luni dimineața m-am trezit cu noaptea-n cap, am verificat bagajele – aveam bagajul de bicicletă și cel de festival, pe care Zmeul a fost foarte drăguț și mi l-a plimbat cu mașina, să mă scape de o bătaie de cap.
Am pornit voioasă spre Ovride Specialty Coffee unde la ora 7:30 am comandat un espresso și o banana bread pe care le-am luat la pachet, am făcut poza de plecare și așa a început cea mai zăpăcită aventură trăită până acum de corpul meu.
Am ajuns la Lugoj destul de bine. Singurele momente de reală emoție au fost când am iești din Timișoara, pentru bicicliști ieșirea pe Calea Lugojului este extrem de periculoasă, dar am strâns ghidonul bine și mi-am zis: e penibil să mă accidentez de la început.
Si uite așa am început să pedalez departe de oraș, pe un drum care semăna cu jungla.
Tirurile grăbite mă mișcau stânga-dreapta, câinii de pe drum mă alergau și mă lătrau dar… era luni, ora 9 dimineața, iar eu mă bucuram de soare, de libertate și de senzația că totul e posibil.
Am ajuns la Lugoj neașteptat de odihnită.
Nu mă durea nimic – șaua montată de băieții de la Pegas își merită toți banii, este extrem de comodă și m-am împrietenit de minune cu ea. (spoiler: șaua minune și-a făcut treaba de minune până la final, m-am bucurat de festival fără vreo durere incomodă).
La Lugoj, după ce am terminat cafeaua luată la pachet, banana bread-ul făcut de Roxi de la Ovride și după ce am băut niște magneziu, am mâncat niște migdale și un iaurt cu ciocolată – m-am urcat înapoi pe bicicletă și am pornit spre Făget.
De data asta a trebuit să cânt și să mă încurajez puțin căci am dat de prima urcare de pe traseu. Mă gândeam la toate drumurile cu mașina pe care le-am făcut vreodată spre Ana Lugojana și îmi ziceam că, la fel ca-n viață, după orice urcare există și o coborâre, dar spre deosebire de “ca-n viață” acum o să mă bucur nespus de coborâre.
Și așa a fost!
După 96 de kilometri eram în Făget, unde mă opream să-mi mănânc prânzul.
Eram cu bateriile încă pline, cu chef de pedalat și o mare senzație de bine în tot corpul.
După ce am mâncat ceva ușor – că nu prea intrau în mine grăsimi sau alte preparate complicate – mi-am sunat familia, am updatat profilul de facebook și am plecat mai departe.
Mă aștepta destinația finală pentru ziua 1: Deva.
Îmi și imaginam cum ajung în Deva la finalul zilei, cum sunt încă cu zâmbetul pe buze și cu chef de vorbă, cum o să-l rog pe Zmeu să mă scoată la o cină draguță și cum o să pun pe mine o fustă colorată și niște fundițe prin păr.
Și uite așa, în timp ce îmi imaginam, ratam drumul “ăla bun” pe la Săvârșin și aici a început aventura aventurilor.
După ce am realizat că am grești drumul mi-am zis hai că nu e dracu’ așa negru, sigur o să mă descurc și pe aici.
Mai mult mă îmbărbătam, pentru că traficul era deja din ce în ce mai aglomerat.
Autoturismele mergeau cu viteză, tirurile mă dezechilibrau iar zona aia mică de lângă drum care îmi folosea pe post de “pistă pentru biciclete” acum nu mai exista.
În schimb erau serpentine, gropi, pământ și multe senzații tari.
Cea mai tare dintre ele a venit când, ca să evit un accident cu o mașină de pe contrasens – ce depășea pe dublă continuă – am tras de ghidon dreapta și apoi – ca să nu cad în râpă – am tras stânga.
E bine, DA!
Cât ai clipi eram pe mijlocul drumului, pe urcare… în plină curbă.
M-am ridicat cât am putut de repede, am ridicat cumva și bicicleta (plină de bagaje) și am reușit, printr-o mare minune, să ma trag din drum.
N-am stat să procesez prea mult întâmplarea – pur și simplu m-am urcat pe bicicletă și mi-am continuat urcarea.
Nu a durat mult până am început să tremur și să plâng.
Mi-am dat seama că drumul ăsta nu e o glumă și mi-am dat seama că e posibil să nu pot să continui aventura.
Cel puțin, nu pe acel traseu.
Câteva zile mai târziu, când mă întorceam cu mașina spre Timișoara, am descoperit că am mai pedalat vreo 15 kilometri până m-am convins că trebuie să spun “Pas!”.
Aici ar merita să-i spun un mare “Mulțumesc!” străinului care, după ce m-a văzut lată pe sperpentină, a întors mașina și a venit după mine să mă întrebe dacă sunt ok și dacă am nevoie de ajutor.
Printre lacrimi i-am spus că sunt bine – dar cumva el mi-a validat temerile, drumul acela era prea periculos pentru puterile mele.
După 116 kilometri de pedalat, m-am oprit într-un refugiu si am început să plâng.
Eram furioasă pentru că nu-mi pot duce planul până la capăt, iar tot ce aveam în gând era că nu voiam să mor acolo pentru că îi promisesem lui Ari că o să-i povestesc toata aventura.
Ari și dorul de el m-au făcut să mă opresc.
După ce mi-am suflat nasul am pus mâna pe telefon și, ca niciodată, am cerut ajutor.
Două ore mai târziu, Hoinarul și cu mine, eram în mașina Zmeului care ne ducea spre Deva.
Am ieșit la cina draguță, dar nu mi-am pus nici fustița, nici fundițele coloare.
Am făcut un duș și am purtat un zâmbet amar.
Mă simțeam învinsă.
Eram furioasă pe mine că am greșit drumul, dar și pe toți politicienii care s-au plimbat vreodată pe la putere și care n-au fost în stare să prioritizeze lucrurile în așa fel încât acum să avem o infrastructură care să acomodeze toate tipurile de vehicule.
Oh, și câte și mai câte gânduri grele am avut în minte la cina aia pe care eu mi-o imaginam cu câteva ore înainte ca peo victorie.
Noaptea mi-a fost foarte greu să adorm, mă blocam la momentul ăla când trebuie să închizi ochii. Stăteam în întuneric și mi-era teamă să închid ochii, mă tot gândeam că totul e doar un vis, că eu am murit pe serpentinele alea și că tot ce trăiesc acum este doar o ipotetică variantă ideală în care eram încă în viață.
Nu-mi amintesc exact cum am adormit, dar dimineața m-am trezit cu chef de pedalat.
Mi-am făcut ultimele ajustări la bagaj și am pornit cu mașina spre Brad, de unde urma să pedalez până la Cluj.
De data asta, am ascultat sfaturile de acasă și mi-am pus Urban Bag-ul pe portbagajul din spate al bicicletei, căci mă așteptau ceva mai multe urcări.
Am făcut deja clasica poză de plecare și am pornit la drum.
De la Brad spre Câmpeni lucurile arătau promițător.
Peisaj superb, trafic slăbuț, toate bune și frumoase până când… biciclista amatoare a dat de o urcare adevărată.
La început am crezut că e un deal, trec de el și aia e, merg mai departe.
Doar că dealul nu se mai termina, în schimb vitezele de la bicicletă nu mai existau. Ajunsesem pentru prima data-n viață la prima viteză și nu puteam să mai pedalez.
M-am dat jos de pe bicicletă și am împins cu spor pe lângă văcuțe, cordodușe și păduri.
La un moment dat am renunțat să mai sper că o să se mai termine vreodată urcarea.
M-am resemnat pur și simplu.
Aveam vreo 4 litri de apă cu mine si, pentru o secundă, m-am gândit să mai scap de greutate și să renunț la apă, dar mi-a trecut repede gândul ăsta – deși eram prin păduri, căldura mă topea.
Ba din contra, dacă tot mergeam pe lângă bicicletă, de ce să nu strâng și niște pet-uri pe drumul ăsta fain?!
Zis și făcut…
Aveam deja o întârziere de 4 ore.
Sărisem cu brio din planul meu bine pus la punct.
Dar, într-un final a venit și coborârea, am început să plâng de fericire.
După zeci de: vreau să cobor de aici!, in sfârșit am auzit click-ul – din viteza 1 am ajuns în viteza 2 și am simțit cum prind viteză la vale, cum vântul mă răcorește și cum toată urcarea aia înfiorătoare s-a sfârșit.
După ore de agonie, pentru care nu eram pregătită mental, iată, acum coboram spre un prânz la care nici nu avusesem curaj să visez.
Să vă povestesc despre taurii care au început să mă alerge când eu cu greu mai puteam să împing bicicleta, dar care m-au ajutat să pompez niste adrenalină și să pedalez vreo 30 de metri?
Sau despre “tonele”de mere și corcodușe cu care mi-am umplut toate buzunarele (mele, ale urban bag-ului și orice altă husă sau spațiu incare puteamsă inghesui macar2-3 fructe)…
Așa m-am pregătit eu de sfârșitul lumii. (am mâncat corcodușe tot festivalul și eu și prietenii mei)
Undeva după Roșia Montana, după Câmpina parcă, m-am oprit să mănânc.
Eram epuizată.
Psihic mai ales.
Mi-era teamă că ma mai așteaptă o urcare asemănătoare și nu știam de unde o să-mi mai adun forță să răzbat.
În pauza aia am vorbit mult cu cei de acasă. Toată lumea avea sfaturi, toți îmi trimiteau variante de traseu – dar acolo eram doar eu.
Eu trebuia să iau deciziile, eu pedalam, eu oboseam, eu plângeam, eu mă motivam.
În punctul acela prietenii au fost extrem de importanți.
Orice mesaj de încurajare citit nu mai trecea prin clasicul meu filtru, care mă face să neg că aș merita vreodată un gând bun, o felicitare sau o vorbă de bine.
Ei bine, nu.
De data asta le luam pe toate și mă hrăneam cu ele.
Aveam nevoie de ele ca de aer.
După masă, am hotărât pe ce drum merg mai departe, m-am uitat cu atenție pe hartă, am memorat diferența de nivel, mi-am verificat rezervele de apă, de hrană, am băut magneziu, mi-am pus la îndemână lanternele și hainele mai groase, pentru că știam că urmează să mă prindă noaptea pe drum și am plecat.
Destinația ideală – Cluj.
Destinația mai realistă – Turda.
Am început să pedalez cu multă încredere, eram aproape de final, mă gândeam că orice urma să se întâmple în orele următoare, în maxim 24 de ore o să fiu în fest alături de ceilalți Eco Ambasadori.
Aveam gânduri bune și deși bateriile nu mai erau 100% pline, stăteam foarte bine cu moralul.
Peisajul era superb, asta mă încărca cu energie!
Dar, după multe zile de vreme bună, inevitabilul s-a produs.
Am văzut un nor negru în fața mea.
El mi-a zâmbit, eu i-am zâmbit, mi-am făcut chiar și o poză cu el – că era păcat să nu-l fac vedetă.
Și… am pedalat mai departe.
Mi-am zis că au mai fost nori zilele astea, dar m-au ocolit.
Mi-am zis că eu sunt motivul pentru care anul trecut la EC nu a plouat și că vreau să păstrez tradiția de ambasador al Soarelui.
Mi-am zis eu vrute și nevrute, tunetele tot s-au pornit, acompaniate vizual de niste fulgere epice.
Am văzut un indicator pe care scria “Cazare – 50 m”, am pedalat pe lângă el în timp ce-mi spuneam: ține minte zona, în caz că o să ai nevoie.
După vreo 10 minute de tunete și fulgere, picături mari au început să cadă pe mine, mi-am zis că e doar o ploaie de vară, că dacă mai pedalez puțin mai mult decât să mă răcorească nu pot să pățesc.
Picăturile se transformau în ploaie torențială iar eu eram în pustietate.
Deși trecusem pe lângă un indicator care îmi spunea că sunt într-un sat, satul se afla cu adevărat de partea cealaltă a Arieșului, iar eu nu găseam un adăpost.
Tot ce aveam mai de preț, telefon, acte etc, pusesem în Urban Bag-ul care se dădea mare că e impermebail (îmi pierdusem speranța că poate rezista în condițiile astea, dar culmea, dragul de el, mi-a păstat uscate toate obiectele pe care am avut încredere să le pun în el).
Furtuna – care pentru câteva clipe se transformase într-o perdea de apă dincolo de care nu mai puteam să văd nimic – s-a răzgândit brusc și a hotărât să se joace de-a grindina cu mine.
La început sfere mici și dureroase au început să mă lovească, pentru ca puțin mai târziu să înceapă să pice bolovani de gheață din cer.
Noroc că aveam casca pe cap și doar brațele, spatele și picioarele și-o luau.
Ca printr-o minune am găsit o stație de autobuz unde am reușit să mă adăpostesc.
Și aici intra ploaia, dar mă simțeam cât de cât protejată.
Mi-am scos cele două bluze cu mânecă lungă pe care le aveam la mine.
Pe cea de la Ciclocurier am deci s-o pastrez uscată pentru cazul în care șederea mea prin pustietate se prelungea.
Furtuna nu se mai oprea, vântul bătea tot mai puternic, noaptea venea, iar eu încercam să nu mă panichez.
Pentru că acoperirea tot venea și pleca, am reuști să vorbesc la telefon cu vreo doi prieteni care văzuseră postarea mea oarecum disperată de pe facebook.
O mașină de poliție și apoi o ambulanță au oprit în fața refugiului, n-au coborât, au văzut că sunt vie și au mers mai departe.
Mi-am dat seama că n-am făcut niciodată autostopul cu adevărat și știam că nu e asta momentul să mă apuc s-o fac.
Șansele ca o mașina care să mă poată lua cu tot cu bicicletă erau minime, așa că m-am resemnat și am hotărât să fac o pauză – să respir, să inspir și să mă bucur de pădurea din fața mea, de furtuna care nu părea că vrea să plece și de noaptea care urma să-și intre în drepturi.
Aproape o ora a durat din momentul în care a început furtuna până când am ajuns la căldură.
Ce căldură în pustietate? Deliram?
Nu chiar.
Trecuse pe lângă mine o mașină care avea în spate o mică remorcă, mi-am zis: “asta e unica mea salvare”, am făcut un semn discret, timid, scurt, dar “salvarea” mea a trecut în viteză pe lângă mine.
M-am așezat înapoi pe băncuță și am continuat să număr picături de ploaie, ca altceva nu prea aveam ce să fac.
După câteva minute, de pe partea cealaltă a drumului un domn mă întreba: “ne-ai făcut cumva semn?”, “da, nu , da, sincer – habar n-am!”, “unde mergi?”, “la Cluj-Napoca, dar dacă ajung astăzi la orice cazare unde e cald, sunt fericită”, “hai sus!”.
În timp ce eu mă încălzeam pe bancheta din spate a unor necunoscuți, Hoinarul meu era urcat în remorca aia mică la care visasem cu ochii deschiși și mi-era clar deja că minunile există cu adevărat.
Mașina a pornit și după nici 50 de metri am fost nevoiți să ne oprim – furtuna fusese atât de puternică încât copacii căzuți la pământ blocaseră drumul, iar pârâul care curgea puțin mai sus rupsese malul și drumul era inundat. Nu aveam nici cea mai mică șansă să putem trece mai departe.
Deși planul inițial era să mergem spre Turda, de unde erau salvatorii mei, lucrurile s-au schimbat când am fost nevoiți s-o luam pe alt traseu și uite așa am ajuns în Cluj-Napoca.
Nici nu mai știu cât era ceasul, dar încă mai era puțină lumină afară, când am ajuns în apartamentul matrimonial (singura varianta disponibilă) a unei pensiuni din Florești.
Am mulțumit oamenilor ălora minunați, i-am mulțumit doamnei de la recepție care mi-a adus mâncarea în cameră, i-am mulțumit Hoinarului că a fost complicele meu în aventura asta, mi-am pus la uscat lucrurile și m-am culcat.
A fost una dintre cele mai lungi și frumoase zile din viața mea.
A doua zi mi-a mai rămas doar drumul de la Florești spre punctul de întâlnire cu ceilalți Eco Ambasadori și apoi, împreună cu ei, drumul până în Bonțida. Kilometri ăia au fost pistol cu apă evident.
Mai greu a fost cu miștourile făcute de colegii (super faini) de proiect care mi-au urmărit aventura.
Am tras și câteva concluzii din toată nebunia asta.
Țara asta are nevoie de oameni care să lupte pentru ea.
Pentru infrastructura, pentru educație, pentru sănătate, pentru tot și pentru toate.
Țara asta e superbă și merită să luptăm pentru ea.
Țara asta are oameni frumoși și merită să luptăm pentru ei.
Țara asta merită dragostea noastră și chiar dacă uneori ne vine să ne facem bagajele și să fugim undeva unde totul pare mai simplu și unde grijile sunt mai puține – parcă mi-ar părea rău să o părăsesc când îi e mai greu.
Au fost mai multe concluziile trase, le iau pe rând în perioada următoare și le pun în practică, dar adevărul e că fiecare dintre ele au mai pus o cărămidă la căsuța aia din sufletul meu unde-mi țin energia și ambiția!
Mulțumesc Biciclete Pegas pentru că mi-ați oferit un companion de încredere, mulțumesc Urban Bag că mi-ați făcut cunoștintă cu unul dintre cei mai buni prieteni pe care-i am, mulțumesc Ciclocurier că mi-ați stat aproape, mulțumesc Zmeule că m-ai salvat și că nu m-ai certat și mulțumesc Ari că exiști – am făcut drumul ăsta cu tine în gând și în speranța că viitorul tău o să fie fain, iar tu vei putea pedala în siguranță prin țara ta faină.
Spor la pedalat!
Eco Ambassdaori faini cărora le mulțumesc că au intrat cu bicicletele în viața mea și abia aștept să-i revăd!