Auch...altă viitoare vânătaie cu nuanţă de roşu revoltat...dar nu e vina lor: stăteau liniştite, de perete sprijinite, nemişcate, suspicioase şi uşor somnoroase. Din prea multă viteză matinală şi procent ridicat de spirit adormit...m-am „atins” din nou de familia de biciclete de la ieşirea din casă. În acest moment, datele vizuale relevă trei biciclete active; atribuite în conformitate cu numărul membrilor familiei. Aducându-mi aminte de celebra poveste: Goldilocks şi cei trei urşi, aş putea încerca o analogie: mama bicicletă, tata bicicletă şi copilul bicicletă.

Îmi aduc aminte că am început cu o bicicletă cu roţi laterale ajutătoare, concepute în vederea menţinerii echilibrului şi îmbogăţirii încrederii în sine. Mergeam la piaţă în formulă de muşchetari: copilul la mijloc să fie bine încadrat de privirile părinteşti. În vizite, la cumpărături, la prieteni, mereu pe bicicletă. Părinţii mei mergeau la lucru doar cu bicicleta; şi acum o aud pe mama „mă urc pe bicicletă şi de o plăcere merg până la serviciu”. Erau timpuri când nu se încetăţenise moda cu „taxi peste tot” şi atunci obiectul bun la toate era bicicleta: câte bagaje nu au mai cărat ele...drumul până la gară şi înapoi intra în top 10 ieşiri frecvente; câte un sac de porumb de la câmp, plase cu legume de pus pe iarnă, plus alte minuni minunate care ar bloca definitiv spaţiul foii. Apoi bicicleta mamei a devenit celebră în urma unui sărut forţat cu tramvaiul 5, dar mama nu a renunţat la bicicletă şi nici cea din urmă la mama – cred că e o legătură care a depăşit de mult timp prejudecăţi de genul CNP-ului sau al moftului automobilist. Eu, una, am renunţat, cred că dintr-o nejustificată comoditate, la acest obicei de şi în familie, adoptând mersul pe jos, dar un sejur prelungit în Franţa m-a pus pe gânduri. A fost locul unde părinţii mei nu s-au mai simţit altfel decât broscuţele de pe lacul pe care locuiau: familia franceză adoră mersul pe bicicletă, nu e nici ruşine şi nici indiciu de avuţie. Ei au revenit în ţară mai liniştiţi şi eu mi-am cumpărat bicicletă: acum merg uneori şi eu la serviciu pe două roţi. Nu am curajul alor mei, aşadar cobor la semafoare, urc pe trotuar, mă supăr pe maşinile care au fost uitate pe banda de biciclete, tot procesul decurgând cu valuri de emoţii destul de mari.

E seară şi bicicletele aşteaptă să se stingă lumina; pentru că e primăvară sunt în formaţie completă (iarna de obicei, bicicleta mea şi a mamei pleacă în vacanţă în pod). Mâine dimineaţă efectivul familiei format din trei membri şi trei biciclete aşteaptă cele trei cafele pentru a putea pleca la drum. Vă spun de acum: dacă plouă eu negociez cu partenera mea să rămână acasă – în drumul meu sunt numai inamici care îşi scot dinţii şi scuipă nervos pe timp de ploaie. Mama şi tata nu se lasă aşa usor şi din acest motiv merită o poză în seara aceasta.

Cu pas voios de biciclist, cu gând ager şi arareori trist, sunt şanse mari să rămâi optimist!

Laura Coroamă