Salutare colegi biciclisti,



Spun colegi pentru ca de cateva luni folosesc zilnic bicicleta  in oras. Cu toate problemele din trafic, cu lipsa pistelor speciale si toate povestile privind siguranta deficitara a biciclistilor in traficul rutier am ales sa practic zilnic acest  „sport extrem” -ciclismul urban. Asta era o intentie mai veche si anul asta am reusit sa trec peste scuze si sa urc in sa.


Indraznesc sa ma numesc coleg cu ceilalti biciclisti din oras pentru ca nici acum la venirea iernii, in ciuda frigului si a ghetii de pe unele portiuni de sosea,  nu am lasat bicicleta deoparte si imi plimb numarul  prin oras. De asemenea am avut experiente urbane pe care probabil fiecare biciclist le-a avut la un moment dat – cu gheata, cu sinele de tramvai, cu bordurile si gropile din asfalt si evident cu unii soferi.


Dar nu pe acestea vreau sa le impartasesc, desi sunt si ele spectaculoase in felul lor, ci o intamplare  petrecuta acum  5 ani de zile, intr-o zi frumoasa de toamna. In acea zi vorbisem cu un prieten sa facem pe inserat o tura prin oras.Ne-am intalnit in fata la Loga parca pe la ora 18, iar el a venit si cu alti prieteni  si gasca noastra de 5 bikeri a pornit la drum. Incepuse deja sa se intunece asa ca am convenit sa ne invartim doar prin zona centrala si sa incheiem tura in zona Complex pentru ca multi locuiau in Calea Girocului si erau mai aproape de casa. Din fata de la Loga am luat-o spre Libertatii, de acolo spre 700, ne-am intors in Unirii pe care am traversat-o rapid (se daduse acea stupida  HCL  cu interzicerea accesului bicicletelor) am trecut pe langa Continental, am traversat parcul spre Primarie, am mers spre Politehnica, apoi pe Mihai Viteazul si in cele din urma pe Eroilor spre Complex.Desi nu a fost un traseu lung, nefiind obisnuit spre final eram un pic obosit. Colegii mei nu pareau asa ca eu am ramas un pic in urma. La un moment dat i-am vazut oprindu-se la 40 de metri in fata si gandindu-ma ca ma asteapta am dat serios pedala. Pentru ca eram pe trotuar si in fata mea se casca o groapa si fiind intuneric o estimasem la juma` de metru adancime, am ales sa traversez o portiune de spatiu verde ofilit de toamna ca sa ajung mai repede la cei ce credeam ca ma asteptau.Decizie neinspirata, dar pe care nu o regret.  Ocolind deci printr-un petic de iarba groapa din trotuar  am pedalat cu gandul sa prind viteza cand deodata simt roata fata coborand. Privirea mi se scurge spre intunericul din fata in care identific o alta groapa, care insa avea un element special ce imi frana inaintarea. Si o frana in asemenea mod, ca dupa ce am observat problema din fata  brusc am simtit ca roata spate se ridica, ghidonul se apropie de pamant si eu ma pregatesc sa imbratisez spatiul aproximativ verde pe care am indraznit sa-l trezesc.Dupa aceea imaginile s-au estompat, in urechi am auzit un usor vajait si simteam in tot corpul o senzatie plutire, cam acea senzatie pe care o simtisem cu trei ani inainte cand am zburat de pe  sania cu care coboram un deal, la bunici. Dupa acel scurt moment de imponderabilitate care a trecut ca un vis de repede m-am trezit  intins pe iarba, cu saua bicicletei pe umeri,  cu un fir de iarba in gura si auzind o roata de la bicicleta invartindu-se in gol. Desi nu ma durea ceva in mod deosebit am scos un sunet care i-a facut pe colegi sa-si indrepte privirea spre mine si sa vada situatia in care ma aflam.In fine, m-am ridicat, m-am scuturat si am cautat motivul pentru care m-am dat peste cap cu bicicleta.Si l-am gasit. O teava galbena,  de aproximativ 30 de centimetri lungime care iese din pamant, instalata probabil pentru a se evita acumularile subterane de gaz. Am gasit explicatia, am ras cu pofta si intr-un fel m-am bucurat: inainte am zburat cu sania, acum am zburat cu bicicleta. Ceea ce chiar daca nu e cine stie ce realizare, e totusi o experienta inedita, pe care merita sa o tii minte.


Anul asta am am zburat, ca tot omul, cu avionul. Si am simtit puterea motoarelor care te impinge in scaun in momentul decolarii.E o senzatie placuta, inaltatoare si la propriu si la figurat.Dar totusi nu se compara cu momentul acela cand te desprinzi de la sol propulsat fiind propriile forte via bicicleta. Si bucuria cand aterizezi fara zgarieturi majore si iti dai seama ca te-ai „inaltat prin propriile forte”.

Nu va recomand sa incercati dinadins, doar sa savurati momentul in cazul in care astfel de eveniment se intampla.


Va doresc sanatate, sa aveti parte de aer curat si putere de pedalat.